De vorbă cu tine


Uneori caut în trecut și dau peste amintiri frumoase...


De la minutul 37 începeam pe atunci să dau primul interviu la radio lui Sorin Andrei.
Mă amuz acum de felul în care mă manifestam atunci...



Un alt interviu drag mi-a fost luat de Svetlana Vizitiu în anul 2016:


“Un luptător e întotdeauna singur”. Sabina Laiber

Sunt un om printre oameni ce de multe ori trece neobservat şi alteori iese în evidenţă atunci când simte că are ceva de transmis. 

Visul meu a fost să devin actriţă şi după ce am învăţat 19 ani în care am luat licenţa în Filosofie, absolventă a Facultăţii de Psihologie, formator acreditat ANC, 2 ani formare în Psihoterapie Integrativă (Oana Maria Popescu & Loredana Ileana Drobot), absolventă de cursul Nlp Practioner (Tiberiu Felber), Emotional Freedom Technique (Corina Marin), workshop-uri respiraţie holotropică (Elena Francisc), cursuri de hipnoză, auto-hipnoză şi dezvoltare personală (John Thompson), am practicat cel puţin 7 ani jumătate arte marţiale tradiţionale aproape zilnic (sub îndrumarea: sensei Cristian Laiber, sensei Dominic Thibault, Shiraishi Sensei, shihan Roland J. Maroteaux, etc.) şi multe altele am făcut, dar nu mi le mai aduc aminte, am păşit pe scena “Teatrului de Artă” Bucureşti, ca actor amator, în spectacolul „12 Oameni furioşi”, în regia Andreei Cauc la vârsta de 33 ani, acum având doar 35 de ani.

Îmi place să râd mult, şi în primul rând să râd de mine atât în scris, cât şi pe marea scenă a vieţii. Am început să scriu începând de la vârsta de 12 ani încurajată de profesoara de limba română Elena Velcea, Şcoala Generală nr. 2 din Piteşti, judeţul Argeş. Prima carte pe care am scris-o “Amintiri spre… viitor” este un cumul de experienţe din viaţa mea, pe care le-am transpus din gânduri în rânduri… Sunt eu, sufletul meu şi un pic mai mult.

Fiecare eseu cuprinde emoţii, senzaţii, transformări continue ale unui om simplu, în societatea prezentă. Mai devreme mă gândeam la familia mea şi am regăsit un mic eseu scris din 2006 despre aceasta. Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri… Am să vă redau ceea ce am scris atunci:

Copilăria mea… dulce şi amară. De ceva ore, chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria. Azi, mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin… Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa… Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… “cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni.

Îmi plăcea să stau departe şi de jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din depărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, “cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici. Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… doream doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum, mare fiind, fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că sunt si azi copilul de atunci, în unele momente.
Mi-am dorit să am copii, dar fizic nu mai pot da fiinţă altei fiinţe, aşa că mă bucur de copiii altora. Am în căpşor să înfiez la un moment dat, adică peste 15 ani (când tot tânără şi frumoasă am să fiu) un copil negru din Africa. Şi am să fac asta! Întotdeauna mi-am îndeplinit visele mai devreme sau mai târziu, dar de cele mai multe ori am primit ceea ce am cerut exact atunci când aveam nevoie. ’’Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) pe care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.

Pornisem de la ideea de copilărie (a mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul pe care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu. Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte… Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.

                                 Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!

Mulţumesc minune, luminiţă vie! – aşa îî spun eu lui Dumnezeu-ul din mine: “luminiţă vie”. De ce? Fiecare din noi are o lumină vie în suflet şi acea luminiţă e scânteia divină. Toate luminiţele (sufletele pământeşti) formează o torţă ce o numim cu toţii Dumnezeu.

Uneori mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ!).
Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul (de la Mediaş (unde m-am născut) la Sibiu (de la vârsta de 6 ani până la 9 ani) şi apoi la Piteşti) ÎMPREUNĂ. Până când fiecare membru al  familiei mele şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA lor. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!

Dar eu încă nu m-am oprit… eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, m-am căsătorit religios chiar de ziua mea de naştere pe data 24 septembrie 2005 când împlineam 24 de ani, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă. Iubirea necondiţionată nu cred să o găsesc în această viaţă. Am iubit şi am fost iubită de mulţi bărbaţi, dar mereu am ajuns la vorba tatei “un luptător e întotdeauna singur”. Da, sunt un om singur înconjurată de prieteni minunaţi, artişti în mare parte, dar am şi prieteni împământeniţi (mai puţini, dar buni). În fond şi până la urmă, sunt bogată!

Reţete de viaţă, nu le ştiu. Ştiu că nu ştiu tot şi nici nu voi şti vreodată. M-am născut în această viaţă, pe această planetă pentru a contribui la “planul divin” (dacă există vreunul).
Libertatea este o nevoie imensă în viaţa unui om. Când eşti liber, sau iubeşti ceea ce faci, cursul timpului se transformă în file din poveste nemuritoare.

Un om reuşeşte dacă cei dragi lui au încredere în succesul său! 

Din punctul meu de vedere, ARTA (în toate formele ei) este singura calitate a omului de a-şi exprimă existenţa pe acest pământ. Prin urmare, îi încurajez pe toţi oamenii care au un talent şi vor să se afirme, să se facă cunoscuţi! Recomand să vă cultivaţi zilnic, să nu treacă o zi fără să fi învăţat ceva nou. 

Am citit cărţi şi am văzut filme care m-au inspirat cândva şi ar trebui să revin asupra lor. Vă recomand:



Interviul complet plus comentarii se găsesc aici.

Și a mai fost acest interviu:



Atât am dezvăluit despre mine, nu că aș fi vre-un mister... sunt doar un simplu om care uneori a avut ceva de spus.
Poate vor mai fi și alte interviuri, dar asta numai dacă voi mai face ceva plauzibil în viitor. :)

Sfat!

Ai mereu încredere în tine și fă ceea ce îți place!!!

De vorbă cu tine De vorbă cu tine Reviewed by Sabina Laiber on iunie 08, 2020 Rating: 5

Niciun comentariu:


Spune, te rog! :P

Dacă Dumnezeu ar exista...

                 Dacă Dumnezeu chiar există mi-aș dori să îmi îndeplinească doar o singură dorință.                Îmi doresc ca oamenii s...

Un produs Blogger.