Atingerea sufletului

Se spune ca a fost odata demult intr-un tinut uitat de timp un sat in care traiau doar oameni ce puteau doar sa auda. Pentru ca oamenii sa supravietuiasca se bazau foarte mult pe simturile celalalte, in afara de simtul vazului. Le era usor pentru ca nu stia nimeni cum e sa vezi. Toti se nascusera orbi de generatii intregi. Si cum nimeni nu a vazut nimic, viata lor se desfasura in mod natural si instinctiv. Intodeauna faceau ceea ce simt. Fiecare era invatat de mic sa isi asculte sufletul. Sa faca fiecare ce vrea cand simte sa o faca. Imbratisarile erau foarte importante in cadrul familiilor. De mici oamenii erau invatati sa fie atenti si la cel mai mic zgomot, astfel conexiunea cu natura era foarte puternica. Foarte interesant ca nimeni nu ducea lipsa de nimic, pentru ca fiecare avea grija ca celalalt sa zambeasca si il simteau pe celalalt fericit cand degaja miros de flori. Legaturile dintre oamenii surzi se realizau adesea printr-o energie ce un vazator nu are niciodata cum sa inteleaga. 

Uneori este bine sa fii si orb pentru ca numai asa nu mai dai atata importanta celor vazute care de cele mai multe ori tin de iluzie. 

Ma duc de multe ori cu gandul la acel tinut unde traiau oamenii surzi si ma gandesc cat pret pun ei pe ceea ce simt fara sa se gandeasca ca sunt vazuti de cineva, pur si simplu erau autentici si au facut fata nevazutului prin simtire.