Mişcarea frunzelor - freamătul gândurilor

Petale de flori cad din copacul fiinţei mele
Frunzele dansează pe un ritm agitat
Picături mari se scutură din nori
Oamenii păşesc grăbiţi în jurul meu
Aş vrea să urlu, dar gâtul îmi e înţepenit
Aş lovi în ceva ca să descătuşesc furia din înlăuntrul meu
Dar ca mulţi alţii dintre noi adopt comportamentul unui mut

De cate ori nu vi s-a întâmplat să lăsaţi tăcerea să înăbuşe dorinţa de a comunica cele dorite?
Suntem dependenţi de ceilalţi din jurul nostru?
Poate că suntem, dacă permitem asta.
Şi asta numai pentru că soarele ne intră în ochi şi nu mai vedem ce sălăşuieşte în noi.
Suntem capabili de tot ceea ce ne dorim pentru noi, atunci când ştim cu adevărat ceea ce ne dorim.
Observ tot mai des oameni în jurul meu care mişcă din umeri când îi întrebi ce îşi doresc cu ardoare pentru ei. E trist. Îmi vine să plâng când văd oameni care suferă şi nu vor sub nici o formă să iasă din vârtejul gândurilor negative. Poate cum e aspirina, aşa ar trebui inventată o pastilă a fericirii. Dar, de fapt, ca orice medicament în primă fază e efectul de placebo, asta în cazul în care omul mai e cât de cât conştient. Altfel, în caz că deja e căzut în prăpastia minţii, atunci e musai nevoie de un şoc. Stau deoparte şi privesc ca un observator atent şi detaşat cum oamenii îşi revin singuri.
Singurul cu adevărat antidot al suferinţei este dorinţa de a călători în viaţă. Cu cât călătorim mai mult cu atât ne dăm seama că nimic nu se rezolva stând pe loc.
Dedic aceaste rânduri celor care ştiu că a ieşi din turmă e un act de curaj şi este un pas făcut spre desăvârşirea fiinţei.