un pic despre pierdere...

 

Când eşti alături de cineva pe care "întâmplarea" a făcut să îţi apară în această viaţă, şi la un moment dat dispare îţi dai seama că pierzi o parte din tine. Pentru că fiecare persoană pe care o întâlneşti şi cu, care relaţionezi (indiferent de câte clipe, minute, ore, ani ) te creează pe tine ca fiinţă. Suntem fiinte sociabile. Avem sentimente pentru ceilalţi tocmai pentru că şi noi, ca şi ei, creeăm un cerc al existenţei umane.
Să pierzi pe cineva drag e ca şi cum o parte din fiinţa ta se duce cu acea persoană, cu toate că încă tu mai eşti vie/viu. Amintirile legate de acea persoană: atingerile, discuţiile, plimbările, existenţa ei/lui în viaţa ta... pentru mult timp, şi de fapt, pentru întotdeauna există undeva în tine.
Depindem de oameni oricât ne-am strădui să scăpăm de ataşament. Se spune să te bucuri la maxim de ceea ce ai acum. Da. Adevărat! Că mâine s-ar putea să nu mai ai... Trist, dar se pare că totul îşi are un curs, iar recursul depinde de ce mai ai nevoie să înveţi. Clar a pierde pe cineva e dureros. Simţi cum întregul trup îţi este scufundat într-o mare de lacrimi ce se preling pe chip. Poate tocmai că ştim, încă, de mici că toţi murim la un moment dat ar trebui să fim mai conştienţi că pe cei din viaţa noastră să-i apreciem şi să le mulţumim că există. Eu îţi mulţumesc că exişti în viaţa mea, chiar şi pentru faptul că ai ajuns să citeşti până aici!
un pic despre pierdere... un pic despre pierdere... Reviewed by Sabina Laiber on februarie 18, 2010 Rating: 5

2 comentarii:

  1. Permite-mi a-ti darui clipele necesare pentru citirea acestor randuri, infima piesa din puzzle-ul ce reprezinta viata ta. Nimic nu se pierde, totul se transforma! Spunand aceasta nu exprim o credinta, ci un simtamant interior, destinat poate si el pieririi, fatalitatea fiind implacabil insasi esenta continuitatii. As putea zice ca toate sufletele dragi ce m-au atins dincolo de piele in aceasta viata au patat si intinat suflet meu, iar acum parti din ele traiesc in mine, chiar de unele surse au disparut. Sa ne temem de sfarsit? Nu! Sa-l imbratisam, este parte din noi. Imi iubesc mana, oricat de stramba, imi iubesc ochii, oricat de tulburi. Poate nu nutresc acelasi sentiment pentru propria-mi moarte, dar o accept ca parte din mine. Majoritatea nu intelege, ei se gandesc ce vor, si trag din rasputeri sa obtina, dar, dupa cum un mare om a spus candva, fericirea nu este o destinatie.. este o calatorie! Cat despre marea de lacrimi.. lacrimile spala sufletul si il formeaza.. noi suntem interiori o stanca, esenta noastra, inconjurata de o mare, posibil.. perceptia noastra? Aceasta mare de lacrimi, are diferite valuri si curenti.. valuri de fericire, valuri de tristeti, curentii cunoasterii si curentii framantarilor interioare, toate acestea lovind in miez, in stanca, formand-o, modeland-o o viata intreaga. Lor li se adauga curentii si interferentele stancilor imediat apropiate..
    Sper ca am reusit sa fac ceva sens in invalmaseala mea de idei... tine minte.. "It is foolish and wrong to mourn the men who died. Rather, we should thank God that such men lived." - George Patton
    Amintitiva mereu sa zambiti! (zambeste... maine poate vei fi stirb!) (smile! it confuses people!)

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-adevar real ceea ce ai spus. Multumesc de comentariu!

    RăspundețiȘtergere


Spune, te rog! :P

Dacă Dumnezeu ar exista...

                 Dacă Dumnezeu chiar există mi-aș dori să îmi îndeplinească doar o singură dorință.                Îmi doresc ca oamenii s...

Un produs Blogger.